Vizuina luminată este un jurnal de sanatoriu în care decelarea realității devine o problemă de existență în psihicul din ce în ce mai instabil al autorului: În această simplă trecere a mea prin viață, dacă sensul și importanța clipelor îmi scapă, asta este poate și pentru motivul ca în orice moment le scap și eu lor, evadându-mă într-o lume închisă, secretă proprie în cea mai strictă intimitate. Finalul, previzibil, este unul tragic: Eram pe ciment, dârdâiam de frig și nu știam ce să fac.