Cu volumul de povestiri In curte la Dionis (1977), Mircea Eliade continua evocarea acelui spatiu magic care era pentru el lumea Romaniei si mai ales a Bucurestilor dintre cele doua razboaie. O lume ce pare sa-si fi pierdut reperele temporale, plina de semnele acelui illud tempus despre care vorbesc toate studiile sale de istorie a religiilor; o lume devenita pentru scriitorul exilat un substitut al timpului mitic. Asa se face ca, pe masura trecerii anilor de exil, personajele si locurile se vad din ce in ce mai mult ca prin ceata. Ele sunt parca reduse la esente, la o epura a ceea ce a fost, capabila sa transmita mesaje stranii si pline de inteles catre noi, cei ce-am uitat esentele. Si poate tocmai de aceea totul ii apare acum autorului scaldat intr-o negraita nostalgie, o nostalgie care se face purtatoarea unei nedefinite aspiratii trezite in sufletul cititorului de talcul intamplarilor povestite.